Pornind de la o idee fundamentală pe care am abordat-o în numeroase conferințe internaționale, doresc să subliniez un aspect crucial: în regiunea Mării Negre, energia nu mai este doar un simplu produs. Aceasta a devenit o armă geopolitică și geoeconomică, dar și un liant esențial pentru cooperarea regională.
Marea Neagră joacă un rol determinant în conectivitatea de transport și energetică a regiunii. Situația actuală generată de războiul din Ucraina a evidențiat importanța României datorită poziției geografice strategice, infrastructurii de transport dezvoltată și contribuției semnificative la diversificarea surselor de energie ale Europei. În ultimele decenii, dimensiunea energetică a Mării Negre a câștigat din ce în ce mai multă relevanță. Regiunea dispune atât de producție existentă, cât și de proiecte în curs de dezvoltare și de noi activități de explorare a resurselor energetice. Această evoluție se aliniază perfect cu obiectivele europene de diversificare a surselor de aprovizionare, inclusiv a producției interne, a surselor regionale, a interconectărilor și a importurilor din diverse zone.
Trebuie să fim sinceri: nicio regiune și nicio resursă nu poate asigura singură securitatea energetică a Europei. Valoarea Mării Negre este dată tocmai de diversificare și de extinderea opțiunilor disponibile. România nu pornește deloc de la zero în acest sens. OMV Petrom, de exemplu, produce țiței și gaze offshore de peste patru decenii prin intermediul Petromar, având o experiență operațională ce este greu de egalat în regiune. Proiectul Midia, operat de BSOG, reprezintă al doilea proiect în producție, cu zăcămintele Ana și Doina intrând în flux în anii 2022-2023. Un alt proiect de amploare îl reprezintă Neptun Deep, cea mai mare inițiativă de dezvoltare a gazelor în Uniunea Europeană, cu investiții ce ating aproximativ 4 miliarde de euro. Producția inițială este așteptată în prima jumătate a anului 2027, iar capacitatea totală ar trebui să ajungă până la sfârșitul trimestrului al treilea din același an, atingând aproape 8 miliarde de metri cubi pe an, ceea ce ar echivala cu dublul producției actuale a României.
În contextul actual, Europa se află în mijlocul unei reconfigurări a surselor de aprovizionare. După 2022, Uniunea Europeană a reacționat rapid la schimbările generate de conflict, astfel încât livrările de gaze din Rusia către UE au scăzut dramatic, iar Uniunea a decis să elimine complet dependența de aceste resurse până în noiembrie 2027. Totuși, răspunsurile țării au variat; unele națiuni au adoptat utilizarea gazului natural lichefiat (LNG), altele au construit interconectări sau au apelat la gaze din surse alternative, cum ar fi cele din Azerbaidjan.
În această lumină, gazul din Marea Neagră ar putea juca un rol crucial în construirea unei arhitecturi energetice mai reziliente și stabile. Fiecare metru cub de gaz produs și transportat în mod regional reduce capacitatea furnizorilor autoritari de a exercita presiune asupra țărilor dependente. De asemenea, relevanța Mării Negre în contextul reconstrucției Ucrainei depășește cu mult aspectul energetic. O mare funcțională și bine conectată înseamnă nu doar circulația mărfurilor, ci și acces facil la porturi, atragerea de investiții și asigurarea rezilienței lanțurilor globale de aprovizionare.
Energia se dovedește astfel a fi un factor esențial pentru stabilitatea economică. Sursele diversificate, infrastructura bine pusă la punct și piețele regionale interconectate crează un peisaj mai sigur pentru investiții și reconstrucție. România are potențialul de a contribui semnificativ la această aspirație prin intermediul poziției sale geografice, dezvoltării infrastructurii, capacităților de producție și integrării în piața europeană. Totuși, efortul României trebuie să facă parte dintr-o acțiune regională și europeană mai cuprinzătoare, nu dintr-un demers izolat.
Nimic din toate acestea nu se poate realiza fără siguranță și securitate. Așadar, dezvoltarea economică și energetică a Mării Negre depinde de protejarea infrastructurii critice, de la platformele offshore și conducte, la cablurile submarine și terminalele de descărcare, de menținerea libertății de navigație în regiune, de consolidarea porturilor și infrastructurii logistice și, nu în ultimul rând, de continuitatea coridoarelor comerciale și energetice.
Cooperarea între statele riverane, NATO, Uniunea Europeană și sectorul industrial nu este o opțiune, ci o necesitate. Mediul de afaceri din domeniul energetic este pregătit să investească, dar are nevoie de predictibilitate legislativă, stimulente clare și de o protecție adecvată a infrastructurii critice. În concluzie, securitatea energetică a Europei se construiește cu sprijinul Mării Negre, iar România, împreună cu partenerii săi, poate și trebuie să devină fundamentul acestei construcții esențiale pentru stabilitatea și prosperitatea regiunii.
