În fiecare zi, locatarii observau aceeași scenă: un grup de corbi se aduna constant la aceeași fereastră de la etajul trei. Nimeni nu înțelegea comportamentul acestor păsări — până când oamenii din bloc au avut curajul să pătrundă în interiorul apartamentului.
Clădirea, veche și plină de istorie, avea scări care scârțâiau la fiecare pas, becuri care pâlpâiau la orice bătaie de vânt și vecini ireverențioși din cauza mizeriei lăsate pe palier. Însă, de ceva vreme, începuseră să se petreacă lucruri ce nu puteau fi ignorate.
Scena se repeta în fiecare dimineață. Corbii ocupau pervazul, crocănind, împingându-se și bătând din aripi, ca și cum așteptau un anumit lucru sau o anumită persoană. S-au făcut tot felul de încercări să fie alungați, însă erau întotdeauna atrași înapoi, ca și cum o forță invizibilă îi trăgea la acel loc.
La început, locatarii făceau glume pe seama lor. Apoi, atmosfera s-a schimbat și prezența păsărilor a fost percepută ca un semn sinistru. Se vorbea că într-unul dintre apartamente locuia o femeie în vârstă care le oferea hrană corbilor, dar nimeni nu o mai văzuse de mult timp. În nopțile liniștite, un freamăt de aripi părea să vină dinspre fereastră — ca și cum stolul nu pleca niciodată complet.
Într-o zi, câțiva vecini au decis să verifice situația. Au bătut la ușă, dar nu a răspuns nimeni. Așa că au coborât pe scări și s-au apropiat de fereastră, încercând să arunce o privire în interior.
Vederea le-a tăiat respirația.
Înăuntru domnea o liniște apăsătoare, aproape neliniștitoare. Aerul avea un miros slab de ceai vechi și praf acumulat. Pe masa din cameră se afla o cană pe jumătate plină, câteva ziare îngrijit aranjate și o pătură așezată cu meticulozitate pe spătarul unui scaun.
Totul părea neatins, ca și cum stăpâna apartamentului ar fi putut apărea în orice clipă dintr-o cameră alăturată.
— Ciudat… murmura cineva.
Locatarii s-au privit între ei, nesiguri, apoi au împins cu grijă ușa dormitorului.
Pe pat, între pernele îngrijit aranjate, se afla o bătrână. Părea doar că somnolența o cuprinsese, dar tăcerea profundă și atmosfera rece dădeau de înțeles tot ce era necesar. Pe noptieră se aflau ochelarii ei, o carte deschisă la jumătatea paginii și o farfurie cu câteva firimituri de pâine.
Era evident de ce corbii se întorceau în fiecare zi — legătura lor cu femeia care îi hrănise, poate, ani la rând. Poate că o așteptau din reflex, poate că, într-un mod propriu lor, nu realizaseră încă absența ei.
Când vecinii au ieșit în tăcere din apartament, din dreptul ferestrei s-a auzit din nou croitul familiar al stolului.
