O Reflexie asupra Demnității în Politica Românească
Încerc să îmi imaginez cum se simt demnitarii de astăzi și sper că, dincolo de îndatoririle de serviciu, au momente de autoevaluare sinceră, gândindu-se la tradiția și responsabilitatea postului pe care îl ocupă. Am trăit peste 40 de ani de „democrație populară”, iar una dintre moștenirile durabile ale regimului comunist a fost desfacerea legăturii dintre „demnitar” și „demnitate” – fie ea profesională, morală, politică sau familială.
În România anterioară „dictaturii proletariatului”, pentru a deveni ministru era necesar să ai un anumit prestigiu obținut înainte de a accede la această poziție. Cunoștințele solide în domeniul selectat, o contribuție unică în contextul istoric respectiv și o reputație clară de onestitate erau esențiale. Chiar și proveniența dintr-o „familie bună” putea ajuta, deși nu garanta performanțe politice. Această educație de bază includea o bună stăpânire a limbii române, a unor limbi străine, bune maniere și o dozare corectă de cultură și rafinament.
Nu susțin că vremurile de altădată erau lipsite de defecte; au existat miniștri incompetenți, erori și scandaluri. Însă elitele politice de atunci aveau un grad mai mare de transparență, iar parcursul unei cariere politice era mai previzibil. Nu doresc să cataloghez toate figurile politice actuale ca fiind inadecvate sau semidocte, deoarece există și posibilitatea unor surprize plăcute, chiar și din partea celor care nu par pregătiți.
Ceea ce îmi doresc este ca demnitarii actuali să își aducă aminte cu un anumit respect de responsabilitatea tradițională a postului pe care îl ocupă. De exemplu, un ministru al Justiției ar trebui să reflecteze asupra lungului șir de predecesori care l-au precedat, unii dintre ei având studii de prestigiu și contribuții semnificative în domeniu. Numele celor care au stat pe scaunul acela istoric, precum Ioan Al. Filipescu sau Constantin Hurmuzachi, ar trebui să genereze un sentiment de umilință și responsabilitate.
De asemenea, când un ministru al Învățământului își asumă această funcție, ar trebui să se gândească la greutatea numelui lui Spiru Haret sau Titu Maiorescu, iar cei care conduc Finanțele sunt în fața unei moșteniri impresionante ce include nume precum Nicolae Titulescu și Iuliu Maniu. Aceste mari personalități sunt standarde la care tinerii demnitari ar trebui să aspire.
Privind la actualii lideri ai Bucureștiului, nu pot să nu mă întreb cum se simt să fie succesorii unor figuri precum C.A. Rosetti sau Barbu Ștefănescu Delavrancea. Este o provocare să te instalezi în astfel de tradiții și este esențial ca ei să conștientizeze acest lucru.
În concluzie, actuala elită conducătoare ar trebui să își transforme eforturile anonime în renume. Deși au o siguranță de sine contagioasă, este esențial să-și asume povara responsabilităților și tradițiilor pe care le moștenesc. În acest fel, putem spera că vor reuși să depășească așteptările și să contribuie la o guvernare mai responsabilă și mai demnă.
