Mobilitatea Lucrătorilor în Uniunea Europeană: O Provocare pentru Sistemul de Sănătate din România
Un studiu recent realizat pentru Parlamentul European subliniază impactul mobilității lucrătorilor și importanța acesteia în contextul deficitului de competențe în diverse state membre ale Uniunii Europene. Deși mecanismul mobilității poate ajuta la compensarea lipsurilor de personal într-o anumită țară atunci când există profesioniști calificati în altă parte, acest proces este mult mai complex în domeniul sănătății. Deficitul de personal medical este o problemă comună în multe state, inclusiv România, unde s-a estimat că 28% dintre medicii și 24% dintre asistenții medicali formați aici aleg să lucreze în străinătate.
Datele publicate de Organizația Mondială a Sănătății (OMS) arată o scădere semnificativă a plecărilor anuale de medici români, de la aproximativ 1.500 în 2012 la doar 461 în 2021. Această statistică sugerează o posibilă îmbunătățire a condițiilor de muncă și a salariilor în țară, dar subliniază totodată necesitatea de a analiza separatele stocuri de profesioniști deja stabiliți în străinătate și fluxul actual de emigrare.
Mobilitatea liberă a lucrătorilor în cadrul Uniunii Europene redistribuie competențele, însă nu reușește să rezolve deficitul din domeniile în care cererea este mare și rapidă. Prin urmare, este necesar să ne concentrăm pe formarea suplimentară a personalului, pe măsuri de retenție și pe îmbunătățirea condițiilor de muncă. Studiul arată că profesiile deficitare sunt frecvent întâlnite în regiunile rurale sau în orașele mici, acolo unde oportunitățile de carieră și perspectivele se limitează.
România ocupă un loc important în acest peisaj. Aproape un sfert dintre cetățenii mobili din Uniunea Europeană sunt români, ceea ce evidențiază o dimensiune semnificativă a mobilității forțate a forței de muncă. Aceasta poate fi atât o oportunitate, cât și o provocare: pe de o parte, românii pot beneficia de salarii mai mari și condiții de muncă mai bune în alte țări; pe de altă parte, România pierde o mare parte din profesioniști valoroși care au fost pregătiți cu investiții publice semnificative.
Un aspect crucial este că mobilitatea nu înseamnă automat o scădere a numeroaselor profesii care se regăsesc deja în interiorul țării. Procentele care indică 28% dintre medici și 24% dintre asistenți activi în alte state reflectă un stoc de profesioniști deja plecați, dar nu sugerează că aceleași proporții se aplică în fiecare an. Este vital să înțelegem că plecările din anii anteriori pot influența demografia sistemului de sănătate și pot genera un deficit care persistă, chiar și în condiții de micșorare a fluxului de emigrare.
Ce este esențial pentru România este să îmbunătățească condițiile de muncă și să ofere perspective de carieră atractive în sistemul său de sănătate. OMS subliniază că pentru a atrage și păstra personalul în regiunile deficitare, trebuie să se ia măsuri care vizează condițiile de muncă, volumul de muncă și organizarea echipelor multidisciplinare. Aceste aspecte sunt esențiale pentru construcția unui sistem de sănătate durabil și eficient.
În concluzie, România se confruntă cu provocarea de a menține și dezvolta un sistem de sănătate robust într-un context unde mobilitatea lucrătorilor este atât o soluție, cât și o bătaie de cap. Investește în educație, în formare profesională, și în măsuri de retenție pentru a reduce fluxul de emigrare și pentru a reconstrui un sistem de sănătate care să răspundă nevoilor actuale și viitoare ale populației. Așadar, soluția nu constă în restricționarea mobilității, ci în creșterea capacității de formare și atragere a personalului calificat.
Sursa: Parlamentul European – Mobilitatea Lucrătorilor
