Miturile Politice și Repercusiunile Lor în Societatea Românească
Oamenii au o tendință naturală de a se lăsa purtați de mituri – chiar și cele politice. Este ca și cum ai trăi un vis frumos, fie el și cu ochii deschiși. Aceasta fantezie servește ca un refugiu, aducând un strop de optimism în momentele dificile. Oferă un antidot împotriva fricii și grijilor cotidiene, care ne apasă sufletul. În plus, miturile au un puternic rol unificator: fiecare mit reînvie o comunitate, o face să simtă că aparține unui anumit ideal, unei narațiuni mai mari.
De aceea, chiar și cei mai bine informați și critici dintre noi pot găsi dificil să se opună acestui vis. La început, își lansează ancore în realitate, ancore pe care le consideră solide și sigure. Dacă la început sunt doar parțial convinși, pe parcurs, devin tot mai încrezători. Sentimentul de eliberare pe care îl resimt este plăcut; este similar cu momentul în care o navă își ia avânt pe marea largă, desprinzându-se de țărmul întunecat. Și, pe nesimțite, omul uită că totul a fost doar un vis sau, mai bine zis, o ipoteză.
Aici intervin „apostolii” acestei narațiuni, care își exprimă indignarea față de cei care nu cred în miturile promovate. Aceștia argumentează că necredința poate atrage eșecuri. Am auzit adesea aceste argumente emoționale în diferite contexte, cum ar fi exemplul Caritas, unde scepticii erau considerați responsabili pentru prăbușirea „schemelor”. Desigur, indiferent de opositori, aceste scheme aveau oricum să se prăbușească la un moment dat.
Apostolii se folosesc de analogii și exemple din istorie pentru a-și susține punctele de vedere. De fapt, rațiunea este capabilă să creeze tot felul de justificări pentru utopiile la care aspirăm. Ni se spune că fără mituri, omenirea nu ar putea avansa. De parcă s-ar putea să credem în astrologie doar pentru că au existat mari oameni care au crezut în ea la un moment dat. Într-adevăr, unele utopii s-au materializat, dar este important să ne amintim că realizarea lor s-a datorat, de cele mai multe ori, abilităților și resurselor solide, nu doar visurilor. Columb, de exemplu, a reușit să străbată oceanul datorită navigării sale iscusite, nu doar din visul său de a găsi Indii.
Ajungem astfel la moralistul care îndeamnă la acțiune în numele unor valori abstracte și frumoase. El ne îndeamnă să votăm „caii verzi” sau „cu ochii închiși”, dar oare politica este cu adevărat locul unde putem ignora consecințele și să ne bazăm pe o etică pură? Nu ar trebui să ne gândim la impactul deciziilor noastre?
Cu timpul, se instalează o inversiune periculoasă. Cei care cred ardent în mituri devin „realistii” autoproclamați și îi discreditează pe criticați. În acest sens, devine evident că problema nu este simpla credință, ci figura centrală care s-a îmbolnăvit de propria sa mitologie. Înconjurat de susținători care confirmă fanteziile sale, se simte tot mai puternic și sigur pe sine, neavând curajul să asculte voci critice. În curând, se împotmolește în propria sa realitate distorsionată, lăsându-se purtat de „visele de zi”.
În final, nava pe care călătoresc devine vulnerabilă. Fără un căpitan iscusit la timonă, aceasta este destinată naufragiului, așa cum era de așteptat, având în vedere deliciul utopiei propuse de conducătorul său. Iar căutarea vinovaților nu este niciodată îndreptată către deciziile proaste sau lipsa de competență, ci întotdeauna către criticii care îndrăznesc să deschidă ochii și să măsoare latitudinea realității.
La final, însă, chiar și cel mai simplu credincios ajunge să realizeze că naufragiul nu a fost decât o „victorie morală” în ochii căpitanului său visător. În mijlocul unei societăți pline de visători, noaptea își face simțită prezența, iar efectele vor fi inevitabile.
