Lolek și Bolek în Educația Românească
Astăzi, a avut loc simularea examenului de bacalaureat 2026. Aparent, s-ar putea să presupuneți că acest test a avut loc cu câteva săptămâni în urmă, dar nu este așa. Astăzi, s-a organizat o simulare de rezervă, destinată școlilor care au boicotat prima sesiune din varii motive, inclusiv nemulțumirea cadrelor didactice. Această situație, deși nu a afectat un număr mare de unități de învățământ, a dus la cererea organizațiilor de a realiza o simulare națională cu subiecte comune, întrebarea emergentă fiind: cine va corecta aceste lucrări? Aceleași cadre didactice care au ales să nu participe la prima simulare. Așadar, corectarea se va face la nivelul fiecărei școli, fără un sistem de randomizare pe platforma națională oficială.
Este evident că profesorii au motive întemeiate de nemulțumire. În contextul educației românești, aceștia se confruntă cu salarii mici, o birocrație copleșitoare și o instabilitate continuă în sistem. Totuși, problema nu este nemulțumirea în sine, ci forma pe care aceasta o ia. Când decizi să boicotezi un examen și, ulterior, ceri desfășurarea unei noi simulări, mesajul devine confuz. Boicotul ar trebui să transmită un protest lucid, dar solicitarea unei simulări de înlocuire transformă gestul într-o simplă reprogramare.
Această situație complicată are un impact semnificativ asupra elevilor. Ei trebuie să aibă acces la evaluări care să le arate nivelul de pregătire și lacunele pe care le au. Deși simularea nu este un instrument perfect, poate servi drept barometru pentru progresul lor. Totuși, apare o contradicție absurdă: în numele luptei profesorilor pentru drepturi, elevii sunt privați de oportunitatea de a participa la un exercițiu comun, pentru ca mai apoi să li se solicite refacerea acestuia. Această incoerență transformă o acțiune de protest într-o solicitare de ajutor, dând naștere unei confuzii morale.
Amintirile evocă desene animate, precum cele cu Lolek și Bolek. Nu pentru că acești doi personaje ar avea vreo legătură cu sindicalismul din educația românească, ci pentru că situația pare un episod dintr-un desen animat în care personajele, în încercarea de a bloca un pod, își dau seama, ulterior, că aveau treabă pe cealaltă parte. Astfel, construiesc un al doilea pod, poate mai mic și mai improvizat, dar este „podul lor”. În viața reală, aceste alegeri afectează elevii, nu personaje fictive.
Există și problema corectării lucrărilor. O simulare națională are sens în contextul comparabilității. Folosirea unei platforme pentru corectare oferă o anumită transparență și siguranță că lucrările nu se întorc „acasă”, la corectorul cunoscut. O corectare locală transformă evaluarea într-un exercițiu familiar și mai puțin relevant, iar elevii nu pot înțelege cum sunt percepuți de un corector extern.
Desigur, se poate argumenta că este mai bine ca această simulare să aibă loc decât absența totală a oricărei evaluări, dar la un moment dat, toate aceste improvizații devin un mare nonsens. Spus simplu, „mai bine decât nimic” a devenit un standard în educație, și este esențial ca orice protest sau boicot să-și păstreze claritatea mesajului. Altfel, determinăm un dialog administrativ contradictoriu, în care unii cer sistemului să se oprească, în timp ce alții îi cer să deblocheze o nouă simulare, dar doar pentru acele școli care au boicotat inițial.
În final, elevii sunt cei care suferă cel mai mult. Timpul trece, iar pentru ei aproape că nu mai există o simulare, ci se apropie examenul real.
Horia Corcheș, scriitor și profesor de limba și literatura română, ne reamintește prin cuvintele sale complexitatea și confuzia din sistemul educațional românesc, oferind o oglindă sinceră asupra provocărilor cu care se confruntă atât profesorii, cât și elevii.
