Fraza „Îmi iau valiza și plec” a devenit tot mai frecvent întâlnită în discuțiile românilor din ultimii ani. Aceasta a fost rostită cu precădere în momente de tensiune globală, cum ar fi atacul Rusiei asupra Ucrainei, declarațiile provocatoare la adresa celor care susțin victimele agresiunii, amenințările legate de posibilele victorie ale extremiștilor în alegerile prezidențiale, și nemulțumirile crescânde față de eșecurile guvernanților. În astfel de momente, tot mai mulți români au exprimat dorința de a-și părăsi țara, de a căuta un refugiu ideal, un loc unde să fie în siguranță. Mitul refugiului ideal apare frecvent în vremuri de restriște, când fuga pare a fi o opțiune mai comodă decât confruntarea cu problemele. Totuși, fuga în sine nu este lipsită de riscuri. Mărturiile celor care au fugit de comunism confirmă acest lucru, scoțând în evidență pericolele și provocările exilului.
Și mai dure sunt poveștile celor care au ales să rămână în țară în vremuri grele, suportând torturi și umilințe în închisorile comuniste, precum și abuzurile sistemului de luptă de clasă. Memoriile și mărturiile din perioada represiunii sunt bogate și ar putea constitui o resursă valoroasă în educația preuniversitară. Fără a diminua importanța exilului, este esențial să recunoaștem că identitatea națională a românilor este întărită de pătimirile celor care au avut curajul de a se opune teroarei roșii: oameni politici, intelectuali, studenți, ofițeri și țărani. Martorii din exil reprezintă doar un capitol restrâns din tragicul context al comunismului din România.
Continuitatea și forța națiunii sunt asigurate de energia și determinarea celor care își asumă riscurile existenței lor. Legătura de apartenență joacă un rol crucial în această asumpție. Într-un alt articol anterior, am discutat despre cum legătura de apartenență rezultă din două procese complementare: construirea unei identități personale și integrarea într-o comunitate mai largă. Astfel, într-o lume complexă, fiecare individ își definește apartenența, fie că este vorba de familia sa, de grupurile sociale, profesionale sau naționale. Identitatea națională nu poate fi separată de cea europeană, iar fiecare aspect al apartenenței naște un sentiment de responsabilitate și protecție.
În acest context, legătura de apartenență capătă o importanță vitală, generând sentimentul de siguranță și protecție. Orice comunitate, fie că este vorba despre una națională sau regională, se confruntă cu amenințări interne și externe. Legătura de cetățenie este duală – națională și europeană – iar acest caracter bilateral al datoriilor reciproce devine esențial pentru eficiența protecției oferite fiecărui individ. Siguranța persoanei și a locului considerat acasă este direct proporțională cu consolidarea reciprocată a acestor legături.
Românii din Dubai, când orașul a fost atacat cu rachete și drone, au simțit pe propria piele precaritatea unui loc care nu le este considerat acasă. Acești lucrători străini, atrași de salariile mai mari, investitorii din diverse colțuri ale lumii și turiștii care trec prin Dubai, s-au grăbit să părăsească acest loc străin. Niciunul dintre acești „cetățeni temporari” nu a dorit să rămână și să lupte pentru un loc care nu le oferă o legătură de apartenență.
Iar dorința de a rămâne și a lupta pentru ceea ce considerăm „acasă” este ceea ce ne leagă. Fuga de capriciile altor locuri este, adesea, doar o iluzie. Filozoful Socrate a preferat să îndure nedreptatea decât să fugă, demonstrând angajamentul său față de valorile cetății sale, chiar și în fața adversității. Comparativ cu Henryk Dąbrowski, care a fost dispus să moară pentru țara sa, dar nu să trăiască în ea, Socrate a rămas mereu devotat. În concluzie, dorința de apartenență, de a-ți proteja și apăra locul considerat acasă este esențială, nu doar pentru identitatea individuală, ci și pentru viitorul colectiv al națiunii.
